𝐓𝐚̆𝐢𝐞𝐫𝐞𝐚 𝐢𝐧𝐝𝐞𝐦𝐧𝐢𝐳𝐚𝐭̦𝐢𝐞𝐢 𝐝𝐞 𝐡𝐫𝐚𝐧𝐚̆, 𝐨 𝐞𝐜𝐨𝐧𝐨𝐦𝐢𝐞 𝐟𝐚̆𝐜𝐮𝐭𝐚̆ 𝐩𝐞 𝐬𝐭𝐨𝐦𝐚𝐜𝐮𝐥 𝐨𝐚𝐦𝐞𝐧𝐢𝐥𝐨𝐫

Decizia Guvernului de a elimina indemnizația de hrană pentru angajații din sectorul public cu venituri peste 6.000 de lei net deschide o discuție incomodă despre prioritățile statului și despre modul în care sunt tratate nevoile de bază ale celor care lucrează în sistemul public. Măsura este prezentată tehnic ca o „optimizare bugetară”, însă în realitate, lovește exact acolo unde nu ar trebui, în dreptul elementar al fiecărui angajat de a-și acoperi costurile de hrană.

Guvernul justifică tăierea printr-un criteriu simplu, venitul. Sub 6.000 de lei net, primești indemnizația, iar peste 6.000 de lei nu mai ai dreptul la ea. Această împărțire creează două categorii artificiale în același sistem public. Nu pe baza muncii, nu pe baza responsabilității, nu pe baza performanței, ci pe baza unui prag financiar stabilit administrativ. Într-o societate în care costurile de trai cresc pentru toți, mesajul transmis este unul greu de digerat: „𝑼𝒏𝒐𝒓𝒂 𝒍𝒆 𝒓𝒆𝒄𝒖𝒏𝒐𝒂𝒔̦𝒕𝒆𝒎 𝒏𝒆𝒗𝒐𝒊𝒂 𝒅𝒆 𝒂 𝒎𝒂̂𝒏𝒄𝒂, 𝒂𝒍𝒕𝒐𝒓𝒂 𝒏𝒖.”

Indemnizația de hrană nu a fost niciodată un bonus. A fost gândită ca un drept universal, tocmai pentru că hrana este o necesitate universală. Transformarea ei într-un „ajutor social” acordat doar celor cu venituri mici schimbă complet filosofia inițială și creează o nedreptate structurală. Nu poți cere profesionalism, stabilitate și respect din partea angajaților, în timp ce tai exact din ceea ce ține de supraviețarea lor de zi cu zi.

Guvernul ar fi putut alege soluții mai echilibrate:

• menținerea indemnizației ca drept universal

• impozitarea ei progresivă pentru veniturile mari

• reducerea valorii, nu eliminarea beneficiarilor

• tăierea altor cheltuieli neesențiale, nu a hranei

Niciuna dintre aceste variante nu a fost preferată alegându-se varianta cea mai simplă pentru stat și cea mai dureroasă pentru oameni. Din punct de vedere juridic, guvernul poate limita beneficiile după venit, dar din punct de vedere social, această măsura este percepută ca o formă de discriminare. Nu pentru că ar exista intenția de a pedepsi pe cineva, ci pentru că statul a ales să facă economii exact dintr-un loc unde nu ar fi trebuit să umble, din banii de mâncare.

Tăierea indemnizației de hrană nu va salva bugetul României, dar va afecta moralul angajaților, va crea tensiuni în sistemul public și va transmite un mesajul că nevoile fundamentale pot fi negociate. Într-o perioadă în care statul cere responsabilitate, profesionalism și sacrificiu, ar trebui să ofere în schimb măcar respectul minim pentru demnitatea celor care îl țin în picioare.

În timp ce state precum Franța, Germania, Italia și Spania tratează indemnizația de hrană ca pe un drept universal, ajustând valoarea sau impozitarea, dar fără a exclude angajați, România a ales soluția opusă. În Europa, hrana este considerată o necesitate, nu un privilegiu. La noi, însă, indemnizația a fost transformată din drept universal în beneficiu condiționat, fiind tăiată exact pentru cei care depășesc un prag salarial administrativ. Este o decizie care contrazice practicile europene și creează o diferențiere artificială între angajați, într-un domeniu unde nevoia este aceeași pentru toți, 𝐃𝐑𝐄𝐏𝐓𝐔𝐋 𝐃𝐄 𝐀 𝐌𝐀̂𝐍𝐂𝐀.