Intervenția Statelor Unite în Venezuela, justificată prin acuzații de trafic de droguri și însoțită de referiri explicite la resursele petroliere ale țării, nu trebuie privită ca un episod singular al politicii externe americane. Dincolo de contextul local, cazul marchează o schimbare de paradigmă: marile puteri revin la practica intervențiilor selective, bazate pe pretexte flexibile și pe o interpretare unilaterală a suveranității.
În ordinea internațională post Război Rece, intervențiile militare sau judiciare erau, cel puțin teoretic, încadrate într-un cadru normativ: rezoluții ONU, doctrine de protecție a civililor, acorduri multilaterale. Cazul Venezuelei arată însă că marile puteri sunt dispuse să acționeze în afara acestui cadru, folosind justificări care nu urmăresc validarea juridică, ci construirea unei narațiuni acceptabile pentru publicul intern și pentru aliați.
Această mutație este esențială: în geopolitică, pretextul nu este un detaliu, ci un mecanism strategic. Odată folosit cu succes, devine replicabil. Intervenția în Venezuela transmite un mesaj clar: legitimitatea juridică nu mai este o condiție prealabilă pentru acțiune, ci un element secundar, negociabil.
Într-o lume multipolară, acest tip de acțiune creează un efect de demonstrație:
• China poate invoca „restabilirea ordinii constituționale” pentru a justifica presiuni asupra Taiwanului.
• Rusia poate reactiva tratate istorice, doctrine de securitate sau argumente etnice pentru a-și extinde influența în vecinătatea apropiată.
• Statele Unite își reafirmă controlul în emisfera vestică, folosind instrumente judiciare și economice în locul intervențiilor militare clasice.
Nu există simetrie juridică între aceste situații, dar există simetrie narativă, fiecare mare putere construindu-și propriul pretext.
Cazul Venezuelei confirmă o tendință mai largă: ordinea internațională post 1990, bazată pe reguli, tratate și consens, este înlocuită treptat de o ordine competitivă, în care marile puteri își testează limitele prin acțiuni unilaterale.
În această nouă arhitectură:
• dreptul internațional devine un instrument retoric, nu un cadru obligatoriu;
• tratatele sunt invocate selectiv, în funcție de utilitate;
• suveranitatea statelor mici devine condiționată de poziționarea lor strategică.
Venezuela este doar primul caz vizibil al acestei tranziții. Pentru statele care nu sunt mari puteri, lecția este clară: vulnerabilitatea nu este juridică, ci narativă. Un stat poate fi perfect în regulă din punct de vedere legal, dar poate deveni ținta unei intervenții dacă o mare putere găsește un pretext credibil pentru propriul public.
În acest context tratatele vechi pot fi reînviate, doctrinele pot fi reinterpretate, acuzațiile se fabrică, iar „intervenția” poate fi prezentată ca măsură defensivă. Ceea ce contează nu este adevărul juridic, ci coerența narațiunii. Cazul Venezuelei nu este o abatere de la normă, ci un indicator al unei lumi în care marile puteri își revendică din nou sferele de influență. Nu prin declarații oficiale, ci prin acțiuni punctuale, justificate prin pretexte adaptate contextului.
Este o revenire la o logică pe care o credeam depășită: Suveranitatea devine negociabilă, iar Puterea revine în centrul ordinii internaționale.
Postări
0 Comentarii