În limbajul rece al Pentagonului, expresia „amenințare gestionabilă” pare o formulă tehnică, dar în spatele ei se ascunde o schimbare profundă de perspectivă. Nu este vorba despre un pact, nici despre o înțelegere ascunsă, ci despre o constatare. Rusia rămâne o putere regională periculoasă, dar nu imprevizibilă; agresivă, dar limitată, capabilă să provoace crize, însă incapabilă să schimbe singură ordinea lumii.
Washingtonul privește Moscova ca pe un actor care poate tulbura apele, dar nu le poate devia cursul. O putere nucleară, da, dar cu o economie fragilă, cu o tehnologie care nu ține pasul cu marile centre de inovație și cu o influență globală care se sprijină mai mult pe reflexe istorice decât pe forță reală. Rusia poate aprinde focare, poate destabiliza vecinătăți, poate crea presiune în Arctica sau în spațiul cibernetic, însă nu poate domina Europa și nici nu poate concura cu Statele Unite la scară planetară.
De aici vine și eticheta de „gestionabilă”: nu un adversar neglijabil, ci unul pe care îl poți ține sub control fără să‑ți consumi resursele principale. Un actor care trebuie supravegheat, nu urmărit obsesiv.
Această clasificare a alimentat, inevitabil, speculații despre un posibil „pact tacit” între Washington și Moscova. Dar realitatea este mai puțin spectaculoasă și mult mai pragmatică. Un pact ar presupune coordonare, înțelegeri informale, linii de influență trasate discret. Nimic din toate acestea nu apare în dinamica actuală. Ceea ce există, în schimb, este o recunoaștere reciprocă a limitelor: Statele Unite știu că Rusia nu poate domina Europa, iar Rusia știe că nu poate concura cu America la nivel global. Ambele evită confruntarea directă, nu pentru că ar exista o înțelegere, ci pentru că o astfel de confruntare ar fi inutilă și devastatoare.
Impresia de „pact tacit” apare din altă parte. Din faptul că Washingtonul își mută atenția spre China și spre securizarea emisferei vestice, din faptul că Rusia nu mai este tratată cu intensitatea de altădată. Din faptul că Europa este încurajată să‑și asume mai mult din propria securitate. Și, mai ales, din faptul că marile tensiuni ale lumii se mută în Indo‑Pacific, nu în Europa.
Privită din acest unghi, Rusia pare „lăsată într-un colț”. Dar nu este un colț al înțelegerii, ci unul al priorităților. O redistribuire a atenției americane, nu o împărțire a continentului.
În esență, clasificarea Rusiei drept „amenințare gestionabilă” spune un singur lucru: Moscova rămâne un actor important, dar nu prioritar. Periculos, dar previzibil. Agresiv, dar limitat. Un adversar care poate crea probleme, dar nu poate dicta regulile jocului.
Este o evaluare strategică, nu o înțelegere. O constatare, nu un pact. O repoziționare a lumii, nu o alianță ascunsă.
Postări
0 Comentarii