Geopolitica vulnerabilității europene

Europa traversează una dintre cele mai delicate perioade de după Războiul Rece, o perioadă în care certitudinile se destramă, iar vechile garanții de securitate se subțiază sub presiunea realităților geopolitice. Declarația lui Mark Rutte, rostită în Parlamentul European cu o sinceritate aproape brutală, nu este doar o constatare tehnică, ci un diagnostic politic: Europa nu se poate apăra singură fără Statele Unite. Nu încă. Nu în forma actuală. Nu cu bugetele, industriile și fragmentările ei interne. Afirmația a căzut ca o lovitură de ciocan într-o sală obișnuită cu formule diplomatice, pentru că a spus cu voce tare ceea ce mulți lideri europeni evită să recunoască public.

Replica Franței, promptă și orgolioasă, a arătat însă că Europa nu este un bloc unitar, ci un continent împărțit între ambiții și temeri. Parisul insistă că europenii „pot și trebuie” să-și asume propria securitate, dar această frază ascunde o realitate incomodă: nu toți europenii vor același lucru, nu toți pot același lucru și nu toți își permit același lucru. Pentru Franța, autonomia strategică este un proiect de prestigiu și identitate. Pentru Polonia, România sau statele baltice, este un risc existențial. Pentru Germania, este o dilemă economică. Pentru sudul Europei, este o discuție abstractă, departe de prioritățile interne.

În spatele acestor declarații se conturează o hartă nevăzută a Europei, o hartă a zonelor de influență care se reașază pe criterii de securitate, tehnologie și dependență militară. Europa Occidentală visează la o umbrelă proprie, dar nu are încă infrastructura necesară. Europa de Est știe că umbrela americană este singura care o protejează real în fața Rusiei. Sudul Europei oscilează între Bruxelles, Washington și Beijing, atras de investițiile chineze și constrâns de vulnerabilități economice. Iar Balcanii rămân un spațiu de competiție între puteri, un mozaic de influențe suprapuse.

În acest context, discuția despre bugete devine un test de sinceritate. NATO cere 5% din PIB pentru securitate până în 2035, o cifră care pare ireală pentru multe state care abia ating 2%. Rutte a spus-o direct: dacă Europa ar vrea cu adevărat să se apere singură, ar trebui să investească nu doar bani, ci și voință politică, industrie, tehnologie și, mai ales, să-și construiască propria descurajare nucleară. Iar aici se află miezul problemei: Europa nu are un consens nici măcar asupra ideii de a avea o astfel de capacitate, cu atât mai puțin asupra modului în care ar fi gestionată.

În spatele acestor tensiuni se află și o schimbare de ton venită dinspre Washington. Donald Trump și secretarul apărării Pete Hegseth au transmis clar că Statele Unite nu vor mai purta singure povara apărării europene. Mesajul nu este nou, dar acum este rostit cu o fermitate care obligă Europa să se privească în oglindă. Iar imaginea nu este confortabilă: dependență militară, fragmentare politică, industrii de apărare insuficient integrate și o lipsă structurală de capacitate strategică.

În acest peisaj, declarația lui Rutte nu este o critică, ci un avertisment. Europa se află într-un interregn geopolitic: prea dependentă de Statele Unite pentru a fi autonomă, prea divizată pentru a fi un actor unitar, prea expusă pentru a-și permite iluzii. Iar în acest vid de putere, marile influențe se reașază. Statele Unite rămân garantul suprem al securității europene. Rusia își menține presiunea în Est. China își extinde prezența economică în Sud și în infrastructurile critice. Turcia joacă propriul joc în Balcani și Mediterană. Iar Europa, prinsă între aceste forțe, încearcă să-și definească rolul într-o lume care nu mai seamănă cu cea de acum un deceniu.

Nu asistăm la o prăbușire a ordinii europene, ci la o reconfigurare a ei. O reconfigurare în care fiecare stat caută să-și asigure supraviețuirea într-un peisaj în care umbrelele de protecție nu mai sunt garantate, iar alianțele nu mai sunt imuabile. Declarația lui Rutte a fost doar scânteia care a făcut vizibilă o realitate pe care Europa o simțea deja: continentul nu mai este un spațiu omogen, ci un teritoriu împărțit între influențe, temeri și ambiții divergente. Iar întrebarea care se ridică acum nu este dacă Europa se poate apăra singură, ci dacă poate găsi voința politică de a deveni un actor strategic într-o lume care nu mai așteaptă pe nimeni.