Cum a ajuns Europa să plătească mai mult pentru petrolul american și ce pierde în schimbul protecției SUA

 Petrolul american, mai scump, dar „sigur”: prețul real al umbrelei strategice

În ultimii ani, Uniunea Europeană a trecut printr-o transformare energetică accelerată, forțată de contextul geopolitic și de ruptura cu Rusia. Datele Eurostat arată clar: ponderea petrolului importat din Statele Unite aproape s-a dublat față de acum patru ani, ajungând la aproximativ 15–16% din totalul importurilor. Este o schimbare masivă, care nu poate fi înțeleasă doar prin prisma cifrelor, ci prin logica alianțelor și a compromisurilor strategice.

Petrolul american nu este cel mai ieftin de pe piață. Dimpotrivă, costurile de extracție, transport și rafinare îl fac semnificativ mai scump decât cel rusesc, care, înainte de 2022, alimenta Europa la prețuri competitive. Totuși, în ecuația actuală, prețul nu mai este criteriul dominant. Europa a ales predictibilitatea politică în locul eficienței economice, stabilitatea în locul riscului, chiar dacă asta înseamnă facturi mai mari și o dependență tot mai accentuată de un singur furnizor.

Această alegere nu este întâmplătoare. Într-o lume fragmentată, în care energia devine instrument de presiune, UE a preferat să se așeze sub umbrela americană, acceptând costurile aferente. Iar costurile nu sunt doar financiare. Ele sunt strategice.

De la independență energetică la realpolitik: compromisurile unei Europe vulnerabile

Creșterea importurilor din SUA nu reprezintă doar o ajustare comercială, ci o repoziționare geopolitică. Europa, lipsită de resurse energetice proprii suficiente și aflată în plină tranziție verde, a devenit vulnerabilă. Renunțarea la petrolul rusesc a fost o decizie politică, dar consecințele economice sunt palpabile: prețuri mai mari, presiune asupra industriei și o dependență tot mai mare de partenerul transatlantic.

În acest context, afirmația că „dacă vrei sub umbrelă, faci compromisuri” capătă o greutate aparte. UE a schimbat o dependență cu alta. Dacă Rusia oferea energie ieftină, dar imprevizibilă, SUA oferă energie scumpă, dar stabilă. Iar stabilitatea, în ochii liderilor europeni, a devenit o resursă strategică mai valoroasă decât barilul ieftin.

Totuși, această alegere ridică întrebări legitime. Poate Europa să-și construiască o politică energetică autonomă în timp ce se sprijină tot mai mult pe importuri americane? Poate industria europeană să rămână competitivă în condițiile unor costuri energetice ridicate? Și, mai ales, poate UE să-și mențină ambițiile de independență strategică în timp ce își mută vulnerabilitățile din Est în Vest?

Răspunsurile nu sunt simple. Dar un lucru este cert: energia nu mai este doar o marfă. Este un instrument de putere. Iar Europa, prinsă între costuri, principii și alianțe, navighează o realitate în care fiecare decizie energetică este, de fapt, o decizie geopolitică.